La doi ani de la premiera din octombrie 2015, spectacolul Julius Caesar, montat de regizorul Silviu Purcărete pe scena Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, pe baza scenariului adaptat de András Visky după tragedia omonimă a lui William Shakespeare, își păstrează intactă concentrația ideatică, aspect confirmat prin participarea, în vara anului 2017, la două dintre marile festivaluri internaționale ale lumii: Festivalul Internațional de Teatru Clasic de la Almagro, Spania, și Festivalul de Arte Performative de la Seul, Coreea de Sud. Includerea sa în programul ultimei ediții a Festivalului Național de Teatru de la București încununează acest palmares și ne îndreptățește să-i acordăm deplina noastră atenție.
Silviu Purcărete s-a remarcat de-a lungul timpului printr-o bogată teatrografie inspirată din scrierile lui William Shakespeare, din care amintim spectacolele Titus Andronicus, Romeo și Julieta, O furtună, A douăsprezecea noapte, Măsură pentru măsură, Troilus și Cressida. În noua viziune regizorală a piesei Julius Caesar, pune în discuție raporturile de putere într-un stat, haosul inerent fiecărei perioade postrevoluționare, pulsiunile tiranice, sacralizarea Legii. Deși readuce în actualitate un text despre omul antic, supus predestinării, mută lentila investigatoare de pe problematica fatumului, ale cărui sensuri rămân, totuși, active într-un plan secundar, și creează iluzia unui scenariu arhetipal de esență politică, ce se va reitera, pe spirala istoriei, în toate epocile frământate de tensiuni sociale și politice. Distribuția valorifică nume sonore ale lumii teatrale, actori care știu să dea consistență metaforei scenice și să exploreze nebănuite profunzimi artistice, legând armonios unitățile dramatice din cele două părți ale spectacolului: Zsolt Bogdán (Julius Caesar), Miklós Bács (Marc Antoniu), Gábor Viola (Marc Brutus), Szabolcs Balla (Cassius), Loránd Váta (Casca), Csilla Albert (Prezicătorul), Emőke Kató (Calpurnia), Enikő Györyjakab (Portia), Balázs Bodolai (Octavius), Áron Dymény (Decius), Melinda Kántor (Lucius), Loránd Farkas (Trebonius), Alpár Fogarasi (Metellus), Sándor Keresztes (Cicero), Róbert Laczkó Vass (Publius), Ervin Szűcs (Cinna) și János Platz (Lepidus). Apariția unui ,,actor” atipic, câinele alb, de talie mare și cu aparență de lup, pune în lumină una dintre marile teme ale operei. La o privire de suprafață se întrevede acuta nevoie a unui protector și prieten fidel, acesta aflându-se mereu în proximitatea lui Caesar și a lui Marc Antoniu. Dincolo de conturul canin, e însuși lupul, semnalând intrarea într-o nouă epocă a exercitării puterii politice, într-un timp al lupilor tineri, hămesiți, ce vor sfârși devorându-se între ei. Homo homini lupus pare a fi ideea spre care ne călăuzește această sanguinară înfruntare a forțelor fizice, a instinctelor și orgoliilor nemăsurate și, într-un plan metafizic, a stihiilor latente în abisul ființei umane. Odată reactivate, declanșează periculoase puseuri distructive. Fidelitatea devine un simulacru, mai puțin în cazul lui Marc Antoniu, singurul care nu-l trădează pe Caesar.
Scenografia modernă e semnată de Dragoș Buhagiar, în a cărui carte de vizită se înscriu numeroase colaborări cu mari regizori, precum Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Cătălina Buzoianu, Petrică Ionescu, Felix Alexa. Se mizează pe efectele de atmosferă create prin luminozitatea stranie, când strălucitor-percutantă, când disipată în semiobscuritatea lugubră și rău prevestitoare din unghiurile îndepărtate ale spațiului de joc. Importante sugestii de atmosferă, ceața și ploaia se constituie în mitologii ale scenei moderne, recurgând la potențialul senzorial sedimentat în elementul acvatic. Criticul de teatru George Banu le-a dedicat un revelator studiu, reținând complexitatea lor simbolizantă, ce nu se limitează la chirurgia introspectivă și la teritoriile oniricului: ,,La început a fost ceața – Bernard Dort i-a consacrat un minunat eseu. Apoi, a plouat peste scena modernă. Mult și des. Așa a apărut încețoșarea privirii, invitând spectatorul să supravegheze vigilent scena care făcea tot posibilul pentru a se sustrage privirii sale, sau perturbarea «falsului» scenografic de către concretul apei… ” (George Banu, Scena modernă. Mitologii și miniaturi. București: Editura Nemira, 2014, p. 77) Șiroaie de apă se scurg mărunt și rece din cele patru extinctoare/stropitori plasate deasupra scenei, iar această imagine ne readuce în memorie câteva flash-uri decupate din Metamorfozele după Ovidiu, o grandioasă producție teatrală montată de Silviu Purcărete pe scena Teatrului Național ,,Radu Stanca” din Sibiu.
Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/03/timpul-lupilor/
La firul cărţii 